Andreea Hoșman - CSRJ-AH Alumni

By:
Posted: 13/12/2021
Category: Familia CSRJ


Câteva repere despre tine
Numele meu este Andreea Hoșman și în prezent sunt mămică full-time a unei fetițe adorabile de 1 anișor. Pot să spun că este un job plătit doar cu îmbrățișări de om mic, pupici și strigăte de bucurie când intri în cameră, dar nu e puțin lucru.

Înainte de asta, am studiat International Business la Universitatea Româno-Americană și în același timp am fost și voluntar la CSRJ încă din primul an de facultate. Din anul 3, am început să lucrez mai întâi într-o agenție de turism, apoi în biroul internațional de la Universitatea Româno-Americană, ca apoi să mă mut într-un cu totul alt domeniu și anume IT. În prezent dețin titlul de Software Tester, dar, așa cum spuneam, pentru moment am un “concediu” de 2 ani in care reînvăț cum să mă joc și să mă bucur de razele soarelui, de culorile toamnei, de ploaie, de zăpadă, de muzică, de groapă de nisip etc.









Ce te-a atras la Japonia, cum ai ajuns să studiezi limba  japoneză?
Fascinația mea pentru Japonia a început încă de mică, o dată cu anime-urile pe care le puteam vedea la TV: Dragon Ball, Sailor Moon, Pokemon, Digimon, însă totul a rămas la nivel de fascinație până în liceu când am participat la o prezentare organizată de CSRJ și susținută de Șerban Georgescu. Îmi amintesc că după acea prezentare, aproape tuturor colegilor mei și mie, bineînțeles, ne surâdea idea de a începe un curs de limba japoneză. Însă nu toți au dat curs acestei idei. Eu, împreună cu sora mea și încă două prietene ne-am prezentat la CSRJ în momentul în care s-au deschis următoarele cursuri pentru începători. Abia așteptam să vină sâmbăta să pot participa la cursuri, mi-au plăcut la nebunie . A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am făcut vreodată. Și așa am și descoperit CSRJ.





Practici Aikido. Cum te-a ajutat practicarea artelor marțiale să te dezvolți?
Pe parcursul viețîi, diverse uși se deschid, depinde numai de noi dacă vrem să le trecem pragul sau nu. În octombrie 2011 s-au deschis cursuri noi de Aikido la CSRJ și, în ciuda faptului că nu mai practicasem niciodată vreo artă marțială, am spus da, vreau să particip. Am pornit de la “o floare care rânjește fasolea” așa cum ii plăcea lui Sensei Sabin Dumitrescu să mă alinte, la o mică războinică cu centură neagră 1 Dan.

Practicarea Aikido mi-a dat foarte multă încredere în mine, mi-a arătat că pot chiar dacă îmi este frică. Am învățat ce înseamnă să ai răbdare cu ține însuți atunci când simți frustrare și frica de a te lovi. Am învățat cum să las mândria la o parte și să accept simplul fapt că nu știu. A fost un proces destul de dificil și frustrant să observ mișcările pe care ni le demonstra sensei în față și apoi când venea și rândul meu să le fac, nu mai știam care este stângul și care este dreptul. Am și eu două mâini, două picioare, un cap, un corp, însă parcă nu mă ascultau absolut deloc mai ales când trebuia să fac rostogolirile pe partea stânga. Cu toate acestea, nu m-am dat bătută. Mi-am demonstrat că pot trece peste obstacolele pe care mi le-am pus. Mă uitam cu jind și cu gelozie la colegii mei care puteau să execute ukemi (rostogoliri) sau tehnici parcă fără să depună vreun efort anume, și abia în momentul în care m-am oprit să mă uit în exterior și să încep să mă văd pe mine și să mă uit în interior, am reușit să o trec la o etapă superioară.

Îl consider pe Sensei Sabin Dumitrescu unul dintre mentorii mei, o persoană de la care am învățat și învăț ce înseamnă disciplina, pasiunea, efortul dedicat unui drum, unui stil de viață. Însă nu numai asta. Este unul dintre exemplele mele despre cum să arate o familie fericită, o viață simplă și fericită. Mă bucur extrem de mult că îl am aproape atât ca sensei cât și ca mentor.









Ne poți povesti despre întâlnirea cu Kazuko Diaconu sensei? Cum a început călătoria pe calea ceaiului?
Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri. În prima zi în care am început și cursurile de japoneză, profesorul de japoneză de atunci, sensei Bogdan Opreanu ne anunța că în după amiaza acelei zile vor fi cursurile de Ceremonia Ceaiului susținute de sensei Kazuko Diaconu. Nu știam absolut nimic ce înseamnă ceremonia ceaiului, nu auzisem și nici nu văzusem vreodată ceva asemănător, însă eu împreună cu o prietenă am decis să participăm.

La primul curs am fost mai mult să observăm ce se întâmplă. Ne uitam la colegii mai vechi cu fascinație, însă nu am înțeles absolut nimic din ceea ce se prezența. La un moment dat ni s-a și servit ceai verde. Am crezut că beau cea mai groaznică băutură, verde, cu gust de urzici, spanac și cu un miros nu foarte plăcut. Cu toate acestea, ne-am întors și următoarea dată, și următoarea și nu ne-am mai oprit.

Kazuko Diaconu sensei a fost un profesor sever, însă corect. Am învățat foarte bine bazele ceremoniei ceaiului, iar acestea se pot învăța foarte bine prin intermediul rolului de oaspete. A fost un an întreg în care am învățat cum să fiu oaspete. Sincer, m-am plictisit în această perioadă, însă acum când mă uit în urmă realizez că am învățat foarte multe doar observând. Apoi a venit momentul în care Kazuko sensei mi-a spus că sunt pregătită să fac un temae, o ceremonie. Inima îmi bătea cu putere și eu îi tot repetam lui sensei că mie chiar îmi place rolul de oaspete și mai pot aștepta, însă sensei era hotărâtă ca eu să fac temae în acea zi. Mi s-a spus că m-am descurcat destul de bine pentru prima dată, însă un singur lucru îmi amintesc. Nu m-am mai putut ridica în picioare după ce am finalizat ceremonia. Acela a fost momentul în care am văzut-o pe Kazuko sensei zâmbind, iar acel zâmbet ne-a schimbat relația în una mai apropiată.

Datorită recomandării lui Kazuko sensei am reușit să fac parte din programul Midorikai al școlii de ceai Urasenke din Kyoto pe o perioadă de un an. În vara acelui an, Kazuko sensei m-a primit în sânul familiei ei, mi-a gătit, mi-a arătat Tokyo. M-am simțit ca și cum am ajuns la bunica mea de la Tokyo.

Aș vrea să vă și împărtășesc o mică întâmplare petrecută alături de Kazuko sensei la Tokyo. Într- una din plimbările noastre, ne-am oprit să mâncăm ramen la un restaurant recomandat de sensei. În timp ce mâncam, i-am spus lui sensei că aș vrea să ofer eu acest ramen, ca mulțumire pentru că a avut așa mare grijă de mine. Nu am crezut că acest mic gest o va bucura așa de mult. Mi-a spus că a fost cel mai bun ramen pe care l-a mâncat, pentru că eu l-am oferit.

Îmi este foarte dor de Kazuko sensei și îmi amintesc cu mare drag de ea. 





Ai petrecut un an la Kyoto, la Școala Urasenke, studiind ceremonia ceaiului. Cum a fost această experiență?
Cred că nu mă voi plictisi niciodată să îmi reamintesc și să povestesc despre această experiență. A fost extrem de dificilă, însă foarte frumoasă. Am experimentat Japonia cum nu mi-am imaginat niciodată că o voi face.

O zi obișnuită ca student la școala de ceai, Urasenke, începea undeva la ora 6 dimineață când trebuia să mă trezesc, mâncam micul dejun repede ca apoi să am timp să mă îmbrac în kimono. La ora 7.30 eram la școală pentru a face curat în sala de curs și a pregăti ceaiul pentru cel care susținea primul curs al zilei. În fiecare zi aveam 2 cursuri fie teoretice, fie practice. După terminarea cursurilor, trebuia să fac curat în sala de clasa, și apoi să fiu la cantină școlii la ora 12.00 pentru a lua prânzul. Ștergeam masa și scaunul înainte și după masă. La 12.20 eram în camera de ceai și trebuia să pregătesc ustensilele, ceaiul, cărbunii pentru ceremoniile care urmau să fie făcute în acea zi. La ora 16.30 terminam cursurile din camera de ceai, apoi mergeam la cină și mă grăbeam înapoi în camera mea să mă schimb în samue (îmbrăcăminte pentru curățenie) și să merg înapoi la școală pentru a face curat în camerele de ceai și la toalete. După ce terminam toate aceste sarcini, mă duceam să studiez împreună cu colegii mei pentru următoarea zi.

Până în momentul în care m-am obișnuit cu acest program strict, am trecut prin faza de fascinație, apoi de negare, apoi de frustrare, apoi de acceptare ca mai apoi să ajung să mă bucur de această rutină. Nu a fost deloc ușor să țîn pasul cu informațiile noi care apăreau în fiecare zi, cu tot ce se cerea din partea noastră, cu oboseala resimțită. Însă viața de student de ceai la Urasenke are și avantajele ei: am putut vedea ansamblul de camere de ceai al Urasenke (acesta este închis pentru public), am putut participa la ședințe de zazen susținute de un călugăr în templul acestuia (templul este închis pentru public), am putut participa la numeroase întâlniri de ceai susținute nu numai de Urasenke ci și de alte școli, am avut clase speciale în care am învățat cum se prepară kaiseki (mâncare tradițională servită în timpul ceremoniei ceaiului) și wagashi (dulciuri tradițional japoneze).

Am avut oportunitatea de a experimenta orașul Kyoto, schimbările specifice fiecărui anotimp prin cea mai sensibilă artă. Chiar și acum am momente în care nu îmi vine să cred că am avut parte de această experiență.









Cum ai simțit Japonia din perspectiva participantului la Programul Cultural? Este ea diferită față de cea trăită de studentul aflat acolo la bursă?
În martie-aprilie 2016 am participat pentru prima dată la Programul Cultural. În cele 2 săptămâni am reușit să vedem în jur de 11 orașe (sper să nu greșesc). Am vizitat universitatea Asia Pacific University din Beppu, am tradus o prezentare susținută de directorul pentru relații internaționale de la primăria din Takayama ca mai apoi să fim ghidați în oraș de către reprezentanții primăriei. Maestrul de ikebana Tenkei Nomura ne-a fost gazdă în Kanazawa, și am fost primiți cu ceai de pulbere de aur la sosirea noastră în oraș. Mi-a plăcut la nebunie.

Japonia simțită prin intermediul Programului Cultural este una a unui turist mai special, aș zice eu. De ce special? Motivul este acela că avem oportunitatea de a intra în anumite locuri în care în mod normal, nu ar intra un turist, ca de exemplu o universitate, o primărie sau pur și simplu să ajungi să stai la masă cu reprezentanți ai companiei Toyota sau cu un mare maestru de ikebana.

Ambele experiențe merită din plin. 









Predai ceremonia ceaiului acum. Lansează, te rog, o invitație pentru cititorii noștri pentru a îți trece pragul la cursuri.
Ceremonia ceaiului sau calea ceaiului nu este doar despre ceai. Această integrează arhitectură, ceramică, kimono, gătit, sculptură în bambus, meditație, istorie, estetică japoneză. Este o formă de artă completă. Privind ceremonia ceaiului din exterior, ea poate fi percepută ca fiind strictă, greu de înțeles și complicată. Însă la cursurile noastre, vom lua lucrurile pas cu pas și le vom studia împreună într-o manieră mai pe înțelesul celor născuți în vest, dar care să vă apropie și mai mult de mentalitatea și estetica estică.

Suntem un grup mic, dar foarte pasionat, care în fiecare duminică dimineață (cu mici excepții, bineînțeles) ne întâlnim să studiem și să mai aflăm lucruri noi despre Ceremonia Ceaiului. Vă așteptăm cu mare drag!









Ți-ai întâlnit jumătatea la CSRJ, ai fost cerută în căsătorie la Kyoto, în timpul Programului Cultural. Ce face să fie specială atmosfera de la Centru?
Ce face specială atmosfera de la Centru? Am un răspuns foarte simplu: oamenii. Eu am 4 oameni mai speciali și foarte dragi sufletului meu, Șerban Georgescu, Diana Peca, Kazuko Diaconu sensei și Chinatsu Kawamoto sensei. Ei au fost cei care au crezut în mine când eu nu reușeam să fac acest lucru. Ei au fost cei care m-au împins de la spate să mă pun în diverse situații pentru a putea crește. Le sunt extrem de recunoscătoare.

Centrul este locul unde mi s-a schimbat viața nu în bine, în SUPER BINE. Este locul în care am crescut, am prins încredere în mine, mi-am întâlnit jumătatea, mi-am întâlnit pasiunea. 100% una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. În plus, mă bucur foarte mult să fac parte din familia CSRJ ca instructor de ceai unde sper și eu să fac o mică diferența printre studenții mei.





どうもありがとうございました









Fotografii: Andreea Hoșman©
Arhivă Personală


Related Posts

Hey, like this? Why not share it with a buddy?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *