Awa-odori

By:
Posted: 02/08/2021
Category: Festivaluri Japoneze


La Awa-odori (Dansul Awa), una din cele mai însemnate sărbători estivale ale Japoniei, care se desfăşoară în Tokushima, insula Shikoku, am trăit două experienţe cu totul deosebite în august 2000. Prima s-a datorat invitaţiei personale şi totodată speciale din partea doamnei Mayo Nishiike care, împreună cu familia, m-a întâmpinat şi m-a găzduit ca pe cel mai de seamă oaspete posibil. Rareori se întâmplă să pătrunzi în mediul familial japonez, dar odată ce ai fost invitat, nu cred să existe nicăieri pe lume gazde mai desăvârşite decât japonezii. Şi pentru ca bucuria să-mi fie deplină, am nimerit într-o distinsă familie de haijini (poeţi specializaţi în haiku), cu o istorie de mai bine de un secol, de un rafinament greu de descris în cuvinte şi de o sensibilitate rară. Aşadar, pregătirea spirituală pentru a doua zi îmi fusese făcută, ca să nu mai vorbesc de biletul pentru tribună procurat de doamna Midori Nishiike înainte să plec eu din România.

Awa-odori îşi are originea într-un dans popular ce exprimă bucuria provocată de credinţa în salvarea sufletului. Scopul unui asemenea dans ritualic este nu doar gratitudinea, ci şi speranţa într-o binecuvântare viitoare, nu doar o manifestare de recunoştinţă adresată spiritelor strămoşilor, ci şi dorinţa de a le face să-şi extindă protecţia magică asupra descendenţilor şi pe mai târziu.









Ce m-a impresionat? În primul rând, chimonourile numite yukata, din fibre sintetice mătăsoase, care se mulează perfect şi se unduiesc în ritmul paşilor de dans. Combinaţiile de culori şi nuanţe sunt de-a dreptul uluitoare şi imaginaţia japonezului nu se dezminte nici de data aceasta. Brâurile sunt asortate adecvat, iar la spate, o punguliţă pare să facă şi ea parte din costumaţie, fiind şi funcţională dacă ţinem cont de faptul că yukata nu are buzunare. Pălăriile sub forma unor umbrele ascund feţele aproape în întregime, determinându-mă să privesc dansul ca pe un tot unitar.

Dansatoarele profesioniste poartă geta în picioare – saboţi cu două benzi din piele sau pânză unite între degetul mare şi următorul, iar pe talpă două stinghii transversale. Dansează pe vârfuri şi, văzându-le, m-am întrebat câţi ani de antrenament au fost necesari pentru a se simţi chiar sprintene într-o asemenea încălţăminte.









Tobele mari şi mici fac să răsune pământul, shamisen-ul (instrument cu trei coarde) trimite acorduri delicate şi, în tumultul general, fluierele răsună ca nişte perle. Aproape fiecare grup de dansatoare îşi are instrumentiştii proprii – un aspect particular al sărbătorii. Exersând împreună, ei simt atât de bine pulsul dansatoarelor, încât ritmurile lor ajung la o armonie desăvârşită cu gesturile şi paşii acestora. Şi publicul are un cuvânt important de spus. Reacţia sa le poate schimba pasul, ritmul, dispoziţia. Acelaşi ritm şi parcă aceleaşi melodii… dar nu m-am plictisit nici o clipă, deoarece grupuri peste grupuri se perindau prin faţa tribunelor, fiecare cu prospeţimea lui.





Grup de dansatoare în fața tribunei






Dansul mâinilor






Eram pur şi simplu vrăjită. Mi s-a părut că toată forţa dansatoarelor stătea în degete, în încheieturile mâinilor, în umeri. Mai trăgeam cu ochiul la geta, dar îmi întorceam imediat privirile spre faldurile chimonourilor şi iar spre mâini. Graţia mâinilor care dansează e unică şi specifică japonezilor. Am constatat-o şi la alte dansuri.







O particularitate a acestei sărbători o constituie faptul că, după parada grupurilor, ecoul ei se mută pe străzi şi pe alei, adunându-i pe toţi, de la mic la mare, de la tânăr la bătrân, în jurul dansatoarelor profesioniste. Sub îndrumarea lor se reiau paşii de dans care, mai bine de trei ore, au distrat spiritele morţilor coborâte între vii pentru câteva zile. Atmosfera este incendiară şi, oricât ai fi de insensibil sau să zicem detaşat, n-ai cum să nu te laşi prins ca să trăieşti alături de japonezi fiecare ritm, fiecare pas, fiecare ondulare a mâinilor.

Chiar dacă la un moment dat oboseala a pus stăpânire pe mine, am ignorat-o... ca să nu rănesc sufletul celei care mă voia alături şi ca să nu ratez această experienţă unică despre care am amintit la început.

Au rămas puţini privitori pe margine, pentru că majoritatea s-a lăsat vrăjită de valul entuziasmului general, trăind dansul până în vârful degetelor, aşa cum se îndreptau în sus, spre cer, creând o comuniune cu lumea spiritelor. La fel ca toţi ceilalţi, am simţit şi eu nevoia să merg până la capăt... 





Fotografii: Angela Hondru©

Sursă text:
Angela Hondru
Scrisoare către Japonia
Editura Enciclopedică 2011
Pag. 47-51


Related Posts

Hey, like this? Why not share it with a buddy?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *