Ce încredințăm vântului

By:
Posted: 11/03/2021
Category: Literatură


În ziua în care se împlinesc zece ani de la cutremurul și apoi tsunami-ul ce au lovit Japonia, vă propunem spre lectură un fragment din:
Ce încredințăm vântului
Laura Imai Messina
(roman)
recent apărut la Humanitas Fiction.

Traducere din italiană de Smaranda Bratu Elian
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2021

Roman inspirat de un loc care există în realitate, în nord-estul Japoniei.





Fragment –


O vântoasă plesni plantele din întinsa grădină în pantă din Bell Gardia.

Ca să se apere, femeia ridică instinctiv un cot acoperindu-și fața și își îndoi spinarea. Însă își reveni imediat, trează și dreaptă.

Venise cu noaptea în cap, văzuse ivindu-se lumina când soarele era încă ascuns. Descărcase din mașină ditamai sacii: cincizeci de metri de folie de plastic din cea mai groasă, în suluri, rulouri de bandă izolantă, zece cutii de cuie îndoite pentru fixarea în pământ și un ciocan cu mâner de damă. Un vânzător de la Conan, imensul supermarket de fierărie, ceruse să-i vadă mâna ca să măsoare mânerul, dar ea tresărise.

Se apropie în grabă de cabina telefonică, o văzuse fragilă, ca din vată de zahăr și bezea, pipăită parcă de un număr infinit de degete. Vântul devenise de-acum furtună, nu mai era timp.

Trudiseră mai bine de două ore, fără pauză, pe colina de la Ōtsuchi: ea, înfășurând în folie cabina, băncuța, inscripția de la intrare și mica arcadă de unde pornea poteca – cu vântul care nu contenise o clipă s-o biciuiască. Uneori, fără să-și dea seama, se făcuse ghem cuprinzându-se singură cu brațele, dar de fiecare dată, imediat, revenise în picioare, își îndreptase spatele și se ridicase mândră înfruntând puhoiul de nori care de-acum acoperea pe de-a întregul colina.

Numai la sfârșit, când îi păru că simte în gură gustul sărat al mării, de parcă aerul suise într-atât încât învăluia întreaga lume, numai atunci se oprise. Sleită, se așezase pe băncuța înfășurată ca un cocon de vierme de mătase, cu tălpile deja pline de pământ.  

De-o fi să cadă lumea, își zise, o să cadă împreună cu ea; dar dacă mai exista o posibilitate cât de mică s-o țină în picioare, fie chiar și bâțâindu-se, și-ar fi dat și ultima suflare ca s-o ajute.

Orașul, acolo jos, încă dormea. Ici colo se aprinsese câte un bec colorând ferestrele, dar de teama taifunului care se apropia, majoritatea stăteau cu obloanele trase și cu închizătorile asigurate cu drugi de lemn. Unii proptiseră saci de nisip în fața ușilor, pentru ca furia vântului să nu le smulgă din țâțâni și să se inunde odăile.

Totuși s-ar fi zis că lui Yui nu-i păsa de ploaie, de cerul acela coborât până la pământ. Își admiră lucrarea: marile folii de plastic și scotch-ul cu care înfășurase și fixase cabina, băncuța de lemn, lespezile de piatră în șir indian de pe potecă, arcada de la intrare și inscripția care zicea „Telefonul Vântului“.

Toate erau năpădite de pământ și de stropi. Dar dacă taifunul ar fi smuls sau spulberat ceva, ea era acolo ca să-l repare.

Nici nu-i trecu prin minte lucrul cel mai elementar, anume că fragilitatea nu era a lucrurilor cât a trupului ei, ideea că obiectele materiale pot fi reparate sau înlocuite în vreme ce trupul nu se repară, și că, da, poate uneori el e mai tare decât sufletul – care când se frânge se frânge pentru totdeauna – dar oricum nu-i tare ca lemnul, ca plumbul sau fierul. Nu se gândi nici o clipă că pericolul putea s-o pască pe ea.

„Ia te uită, a și venit septembrie“, șopti Yui contemplând negreala cerului care se apropia dinspre răsărit. Nagatsuki X [aici caractere din orig. p. 15], „luna nopților lungi“, asta însemna numele care-i fusese dat în vechime. Și totuși își amintea că formula aceea ea o repetase lună de lună, pentru noiembrie dar și pentru decembrie. De-acum e aprilie, spusese atunci, apoi mai, și tot așa mai departe, în numărătoarea exactă a zilelor, începând din acel 11 martie 2011.

Fiecare săptămână fusese un chin, fiecare lună fusese doar un timp pus la păstrare, în pod, în vederea unei folosiri viitoare care cine știe de-avea să vină vreodată.



Yui avea părul lung, foarte negru și totuși blond la vârfuri, ca o creștere continuă care pornea din adânc pentru a ajunge pe culmi. De când mama și fiica ei fuseseră supte de mare în acel dezastru, nu și-l mai vopsise. Doar îl scurtase puțin din când în când, lăsându-l până la urmă să crească cum o fi, ca o aureolă strâmbă. Culoarea părului, distanța dintre blondul de dinainte și negrul de la rădăcină ajunsese să măsoare durata doliului. Devenise un soi de calendar de Advent.

Faptul că supraviețuise era mai ales meritul grădinii aceleia, cabinei albe cu ușă pliantă și telefonului negru așezat pe răftuleț lângă carnet. Degetele compuneau un număr oarecare, receptorul se lipea de ureche și vocea se cufunda în el. Uneori plângea, alteori însă râdea, că viața știe să fie caraghioasă chiar și când are loc o tragedie.

Acum taifunul ajunsese aproape la ea, Yui îl simțea venind.

În ținutul acela urganele erau lucru obișnuit, mai ales vara. Reconfigurau peisajul, smulgeau acoperișurile și le împrăștiau țiglele pe pământ ca semnițele, și de fiecare dată Suzuki-san, paznicul de la Bell Gardia, ocrotea grădina cu aceeași grijă iubitoare.

De data asta însă taifunul amenința să fie fioros iar Suzuki-san nu era acolo. Zvonul că era bolnav se răspândise cu viteză. Nu se știa prea bine cât de gravă era boala, dar se știa că fusese internat la spital pentru investigații.

Dar, dacă nu ocrotea el locul acela, cine altcineva s-o facă?

Lui Yui taifunul i se înfățișa ca un copil care se pregătește, cu răutate, să răstoarne o găleată de apă peste castelul de nisip al unui alt copil, unul mai nepregătit, mai naiv; îl observă de la distanță, din spatele unei stânci, cum sta să lovească.

Norii își schimbau continuu poziția, totul deasupra se deplasa cu iuțeală, iar lumina părea s-o ia în grabă spre apus. Minut după minut cobora tot mai jos, mai aproape de ea, se lăsa ca o mână pe fruntea colinei să vadă dacă era caldă sau se prefăcea.

Când urletul vântului se rostogoli peste grădină, în vârtejul lui totul păru că se face una cu pământul, nu mă lovi, păru ea că șoptește.

Pletele lui Yui se înfoiară, se despicară ca o meduză, se sparseră în șuvițe apoi reîncepură să se umfle. Era de-ajuns să privești capul acela de femeie ca să intuiești toanele vântului, șuierul sinistru care preceda prăpădul plantelor, al florii Nirvanei, floarea morților, higan-bana care se înălța stacojie; hortensia ofilită care redevenea tufiș; fūsen-kazura, cu inflorescența-i albă și fructele verzi din care copiii scoteau sunete ca de clopoței.

Deși cu greu se mai putea ține în picioare, simți nevoia să se mai aplece odată ca să se asigure că totul era ocrotit. Când târându-se pe pământ, când lăsându-se în voia acelei tulumbe de aer, întinse piciorul spre ultima piatră a cărării. Mai inspectă o dată cu privirea cârligele cu care prinsese foliile împrejurul cabinei. Se înfigea în vânt mișcând brațele ca și cum ar fi înotat.

Doar una din lespezile potecii scrâșni, iar lui Yui îi reveniră în minte cuvintele fetei ei care le zicea biscuiți blocurilor de piatră care acopereau șanțul de scurgere de lângă casă.

Zâmbi recunoscătoare pentru recuperarea acelei amintiri.



Când ești mic fericirea o percepi ca pe un obiect. Un trenuleț care se ivește dintr-o sacoșă, folia în care e învelită felia de tort. Poate și o fotografie care te înfățișează în centrul scenei și cu toți ochii țintă la tine.

Când te faci mare totul devine mai complicat. Fericirea este succesul, munca, un bărbat sau o femeie, lucruri greu de definit, laborioase. Când există, dar și când nu există, ea devine mai ales asta, un cuvânt.

Uite, se gândi acum Yui, copilăria te învață și altceva, că e de-ajuns să întinzi mâna în direcția bună ca s-o obții.

Sub cerul cenușiu mocirlos o femeie de circa treizeci de ani se ținea dreaptă, în pofida a toate. Cugeta la cât de practică poate fi fericirea, se rătăcea în gândul acela așa cum odinioară se rătăcea în cărți, în poveștile celorlalți care încă de mică îi păruseră toate, fără excepție, mai frumoase decât povestea ei. Se întreba chiar dacă nu cumva acesta fusese motivul pentru care alesese să lucreze la radio. O fascina să asculte viețile altora, să se piardă în poveștile lor.

De ceva ani, pentru Yui fericirea se ivea din acel obiect negru și greu pe care se perindau în cerc numerele de la 1 la 0. Cu urechea lipită de receptor, se pierdea în priveliștea grădinii de pe acea colină îndepărtată din nord-estul Japoniei. Prin despicătura în V a pământului zărea chiar și marea și-i intuia mirosul încrețit de sare. Li Yui visa că vorbește cu fetița ei mereu de trei ani și cu mama, care o ținuse în brațe până la sfârșit.

Iar când fericirea devine un lucru, orice atentează la siguranța lui se preface în dușman. Chiar și unul impalpabil ca vântul, chiar și ploaia care cade de sus.

Cu prețul vieții ei lipsite de rost, Yui nu avea să lase să i se întâmple ceva rău acelui lucru și locului căruia îi încredința vocea.





Laura Imai Messina
Photo ©Andrea Gherardi




 Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011.





„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, la poalele muntelui Kujirayama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.“

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujirayama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.






„Un roman emoționant și nostalgic despre iubire, acceptarea pierderii și regăsirea de sine.“

Daily Mail





„Un roman care ne învață să renaștem și să trăim din plin folosindu-ne inteligența emoțională.“

Corriere nazionale





„O delicată poveste de dragoste și, în același timp, o amplă și copleșitoare meditație despre durere și pierdere.“

Heat





„O poveste despre supraviețuirea speranței când   pierdem totul… Un emoționant haiku al inimii.“

THE TIMES





„De o stranie frumusețe, inspiratoare și memorabilă, aceasta e o carte care trebuie savurată.“

Choice, The Book of the Month





„Așa cum forța de neoprit a vântului străbate viețile personajelor, energia emoțională a poveștii crește ca un tsunami.“

Yorkshire Times





„Scrisul autoarei îl amintește pe cel al lui Kazuo Ishiguro, dar în oglindă: în vreme ce Ishiguro te conduce lin spre un deznodământ trist, Messina te copleșește la început cu suferință, dar presară cărarea cititorului cu firimituri ale unei fericiri viitoare. Trebuie s-o citiți!“

Kirkus Reviews





„O poveste despre supraviețuirea speranței când  pierdem totul… Un emoționant haiku al inimii.“

THE TIMES





Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de al doilea roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.


Related Posts

Hey, like this? Why not share it with a buddy?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *