On-matsuri - chintesența ritualurilor și culturii japoneze

By:
Posted: 14/12/2020
Category: Festivaluri Japoneze


Nara, leagăn al culturii tradiţionale, capitală a Japoniei înainte de Kyōto, mi-a oferit şi ea, la mijlocul lunii decembrie 2000, momente de o înălţare spirituală deosebită. În zilele şi serile respective, chiar m-am simţit transpusă în tărâmul zeilor şi mi-a fost lesne să-mi imaginez cum arată acesta în închipuirea japonezilor. Dar, pentru a ajunge la momentul culminant, am să enumăr câteva detalii legate de marea sărbătoare de la Kasuga-taisha cunoscută sub numele de On-matsuri, despre care profesorul meu îndrumător, Shunsuke Okunishi, îmi spusese că reprezintă chintesenţa ritualurilor şi culturii japoneze. Şi a avut perfectă dreptate.

Conform unor documente din secolul XII, ploi torenţiale distrugătoare au provocat pagube uriaşe, iar când s-a constatat că foametea scăpase de sub control, principalul consilier al Împăratului Toba a decis să implore bunăvoinţa zeului de la pavilionul Wakamiya din cadrul complexului Kasuga. Pe data de 17 decembrie 1136 a ordonat construirea unui sălaş temporar pentru zeu şi în acea zi a avut loc o minunată sărbătoare în onoarea zeului. Calendaristic, data a mai suferit schimbări, dar ea s-a desfăşurat de atunci încoace fără întrerupere. Este un eveniment festiv unic prin faptul că păstrează toate ritualurile şintoiste aferente unei asemenea sărbători şi o gamă variată de cântece şi dansuri tradiţionale din fiecare perioadă pe care a parcurs-o.









On-matsuri începe pe 15 decembrie la „marele sălaş” din centrul oraşului Nara, special amenajat pentru ritualul purificării preoţilor şi participanţilor la sărbătoare cu o zi înainte de coborârea zeităţii în mijlocul enoriaşilor. Întregul ritual al purificării se realizează aici prin stropirea cu mănunchiuri din frunze de bambus introduse într-un cazan cu apă clocotită şi continuă cu dansurile fetelor de la templu, miko, dansuri de tip şamanic. Miko scutură clopoţeii şi mânecile chimonoului pe care-l poartă, în încercarea de a aduce zeitatea în rândul mulţimii.

Urmează ritualul ofrandelor care dezvăluie o adevărată artă a gesturilor, destinate parcă să-l ispitească pe spectator să pătrundă cu tot sufletul pe tărâmul sacru spre care se îndreaptă aroma alimentelor. După dansurile-ofrandă are loc comuniunea oamenilor cu zeitatea, un ritual cu implicaţii pline de mister. În atmosfera feerică, la lumina focului, zeu şi oameni iau masa împreună şi aşteaptă evenimentele din zilele următoare: plecarea zeităţii de la templu şi instalarea la sălaşul temporar în dorinţa de a o simţi mai aproape, precum şi spectacolele prin care aceasta este distrată pentru a i se arăta, şi prin intermediul lor, respectul cuvenit şi mulţumirile pentru veghea permanentă asupra comunităţii.





Sălașul permanent al lui Wakamiya
Sălașul permanent al lui Wakamiya
©Angela Hondru




A doua zi, de dimineaţa şi până seara am admirat nemişcată alte ritualuri ale ofrandei şi spectacole de dans desfăşurate chiar în faţa sălaşului permanent, menite să pregătească zeitatea pentru părăsirea acestuia. La ora 22.30, un preot de rang înalt a adresat prima invitaţie Zeului Ame-no-Oshikumone de a coborî la sălaşul temporar; după o jumătate de oră s-a auzit cea de a doua invitaţie, iar la ora 23.30, după a treia invitaţie, preotul a deschis uşile templului, s-au stins toate luminile şi cineva a închis uşile în urma zeităţii. Aceasta a fost transportată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu crenguţe de sakaki în mâini, însoţiţi de mulţimea dornică să participe direct la mister. În întunericul nopţii, fumul alb lansat de torţa uriaşă se înălţa spre cer, sporind şi mai mult farmecul cu care zeul era condus pe acea noapte cu lună magică. Nu ţin minte să fi trăit în viaţa mea multe momente care să mă fi emoţionat atât de profund. Preoţii şi participanţii, învăluiţi în miros de tămâie, strigând wo-wo-wo (silabe prin care se confirmă prezenţa zeităţii) în acordurile muzicii tradiţionale de Curte, au format un alai ce a înaintat agale, lăsând impresia că se mişca întreg dealul. Am avut senzaţia că irealul mă înconjura de pretutindeni, că paşii târşâiţi ai preoţilor care transportau trupul divin (probabil o crenguţă de sakaki sub vălul alb de mătase) erau chiar ai zeităţii. M-au străbătut fiori din cap până-n picioare pe tot parcursul drumului şi încă multă vreme după aceea, pentru că nu-mi venea să cred că n-a fost doar un vis minunat... Mi-am imaginat, şi o mai fac şi azi, că astfel arată acel ţinut al zeilor, produs propriu al sufletului japonez, care îl oglindeşte mai bine decât oricare altă religie.

Revin la descrierea pe scurt a evenimentelor ulterioare instalării rituale a zeităţii la sălaşul temporar. Primul este plantarea pinilor pentru că ei marchează, în credinţa populară japoneză, hotarul dintre lumea profană şi zona sacră în care va sălăşlui zeul pe durata sărbătorii. Cei doi copaci pereni sunt sărbătoriţi printr-un dans kagura mai elaborat, executat de o singură dansatoare, evantaiul pe care-l mânuieşte spunând, prin mişcările impuse, povestea pinilor plantaţi şi exprimând bucuria zeităţii la vederea dansului. Urmează din nou ritualul ofrandelor şi rugăciuni, iar un ultim dans kagura precede retragerea ofrandelor, zeul fiind lăsat să se odihnească pentru a rezista asaltului de evenimente culturale care încep la miezul zilei.





Kofuku-ji, Nara, Japonia
Kōfuku-Ji, Nara, Japonia
©Cristi Diaconu




Desfăşurarea procesiunii, având ca punct de plecare Kōfuku-ji, până la sălaşul temporar durează aproximativ trei ore... trei ore de spectacol sub pinul de după prima poartă a templului şintoist Kasuga, pentru că acolo se opresc dansatorii, instrumentiştii şi participanţii reprezentând diverse epoci istorice, ca să-şi etaleze talentul şi costumele specifice. La sălaşul temporar, după o mulţime de ritualuri de ofrande, încep dansurile tradiţionale a căror formă relativ nealterată se datorează faptului că On-matsuri s-a desfăşurat fără întrerupere încă de la apariţia lui. Nu-mi propun acum să prezint dansurile, dar îmi îngădui să observ că acelea preluate de pe continent în secolul V atestă diferitele faţete ale culturii nipone, produs al spiritului practic şi asimilant al japonezilor, care le-au absorbit dinamic, modelându-le astfel încât să le satisfacă propriile gusturi şi trăiri. Se spune că ele au dispărut din ţările lor de origine, dar la sărbătorile populare japoneze continuă să exercite acelaşi farmec de altădată, iar Kasuga-taisha le-a transformat în autentice ofrande culturale pentru bucuria zeilor veniţi să sălăşluiască aici. Şi acestea, ca şi multe alte ritualuri ce compun marea sărbătoare atât de reprezentativă pentru credinţa japonezilor, au devenit adevărate simboluri ale sufletului Japoniei, suflet care grăieşte prin ele şi nu prin zidurile de beton ce se iţesc la tot pasul ori prin spectacolele extravagante care, prin caracterul lor global, urmăresc ştergerea graniţelor marcate de identităţile culturale.

După un program atât de încărcat, Zeul Ame-no-Oshikumone se bucură de odihnă binemeritată înaintea ritualului religios de revenire la sălaşul permanent, pe data de 17 decembrie noaptea, în aceeaşi atmosferă de mister ca şi în prima noapte, când a fost adus la sălaşul temporar.


Fragment din „Scrisoare către Japonia" de Angela Hondru, Editura Enciclopedica , 2011


Related Posts

Hey, like this? Why not share it with a buddy?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *