Betano optibet

Poliția Memoriei - Yoko Ogawa

By:
Posted: 20/10/2021
Category: Literatură


Recomandare literară





Poliția Memoriei
Yōko Ogawa
(roman)

Traducere din japoneză de Raluca Nicolae
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2021

Câștigător al AMERICAN BOOK AWARD 2020, finalist la INTERNATIONAL BOOKER PRIZE 2020 și la THE NATIONAL BOOK AWARD 2019





Fragment –





Iarna era în toi și insula a fost învăluită într‑un aer greu, stătut. Soarele de‑abia mai strălucea și vântul sufla în fiecare după‑amiază. Oamenii umblau grăbiți, gheboșați, cu mâinile adânc vârâte în buzunarele paltoanelor.
Camioanele verde închis își făceau apariția pe străzi din ce în ce mai des. Uneori goneau cu mare viteză, cu sirenele urlând, iar alteori se mișcau greoi, încărcate până la refuz, cu prelata trasă. Câteodată mai întrezăreai de sub ea un pantof, o valiză sau poalele unui palton.
Metodele folosite de Poliția Memoriei erau tot mai brutale. Oamenii nu mai primeau citație, ca pe vremea când trăia mama, ci se trezeau direct cu agenţii pe cap. Totul se petrecea fulgerător. Poliţiştii aveau acum în dotare berbeci grei, cu care puteau sparge orice ușă. Dădeau buzna pe nepusă masă, răscolind totul, în căutare de ascunzători – în magazii, sub pat, pe după dulapuri. Scotoceau în orice cotlon ar fi putut încăpea un om și târau cu ei orice suspect, odată cu cei care îl adăpostiseră, îmbrâncindu‑i în camioanele lor verde închis.
De la trandafiri nu au mai avut loc alte dispariții, dar ajunsese cumva la ordinea zilei să auzi de persoane care își pierduseră brusc urma – un prieten din orașul vecin, un coleg, un pescar care ți‑era rudă îndepărtată. Se prea poate să fi fost luați cu forța sau, dacă le‑ar fi surâs puțin norocul, să fi găsit o locuință secretă.
Însă nimeni nu‑și bătea capul cu asta. Lumea o cataloga ca pe o întâmplare nefericită și se ferea să deschidă discuția despre ea. Dacă într‑o bună dimineață o familie se făcea nevăzută și își lăsa casa goală, vecinii se uitau pe furiș de la ferestre, cu speranța că proprietarii erau undeva, în siguranță. Oamenii se obișnuiseră deja cu astfel de pierderi…





*





— Spune‑mi dacă ai prefera să nu auzi ce urmează să‑ți spun.
Mâna bătrânului a înțepenit deasupra tartei cu mere pe care o tăia.
— Vorbești în doi peri! a bombănit. Nu pot să promit nimic până n‑ascult ce‑ai să‑mi spui. 
— Din păcate, o să fie prea târziu după ce ți‑am zis. În orice caz, trebuie să rămână între noi. Dacă nu dorești să afli ce am de spus, nu‑i nici o supărare. O să țin totul în mine. Dar vreau să‑mi zici clar, fără înconjur, fără să te simți constrâns în nici un fel. Deci mă asculți, sau nu?
A lăsat jos cuțitul și și‑a pus mâinile pe genunchi. Apa din ibricul de pe aragaz dăduse în clocot. O rază de soare strălucind prin hubloul cabinei de clasa I a căzut chiar pe tarta cu mere, și  glazura cu unt a lucit o secundă.
— Sunt ochi și urechi, a zis, uitându‑se în ochii mei.
— Îți dai seama c‑ar putea fi periculos?
— Da.
— Ai putea plăti cu viața pentru asta.
— Oricum nu mi‑a mai rămas mult de trăit.
— Sigur?
— Sigur. Haide, spune‑mi!
S‑a uitat în pământ, împreunându‑și din nou mâinile pe genunchi.
— Știu pe cineva la ananghie pe care aș vrea să‑l ajut. Să‑l ascund, dacă‑i nevoie.
I‑am scrutat chipul, dar n‑am citit nimic pe el. Părea că așteaptă să‑mi duc la capăt ideea.
— Sunt conștientă de ce‑ar putea să mi se întâmple dacă aș fi descoperită, dar, dacă stau cu mâinile în sân, știu că voi pierde pe cineva drag. Așa cum s‑a petrecut cu mama. Numai că nu mă pot înhăma singură la asta. Am nevoie de cineva în care să am încredere deplină.
O pală de vânt a făcut feribotul să geamă din rărunchi. Farfuriile au zornăit pe masă, izbindu‑se una de alta.
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Ce legătură este între dumneata și persoana pe care vrei s‑o ajuți?
— Este editorul meu – primul care îmi citește manuscrisul. Este prietenul care îmi știe străfundurile inimii, care îmi cunoaște părticica de suflet pe care o pun în fiecare dintre cărțile mele.
— Înțeleg. Atunci o să te ajut.
— Mulțumesc.
I‑am atins palmele care i se odihneau în poală. Avea mâinile mari, brăzdate de riduri.





*





Tot întorcând chestiunea pe toate fețele, am hotărât că varianta cea mai sigură de ascunzătoare era cămăruța în care tata își ținuse cărțile și documentele. Pe când încă mai trăia, angajase un dulgher să facă un spațiu de depozitare între podeaua de la primul etaj și tavanul de la parter. Singura cale de acces era printr‑o trapă din podeaua camerei de lucru.
Încăperea era lungă și îngustă, de vreo trei tatami, nu mai înaltă de un metru și optzeci de centimetri. R, care era destul de înalt, n‑ar fi putut sta drept în ea. Odăița era prevăzută cu electricitate, dar nu și cu apă curentă sau cu lumină naturală.
Firește, camera din pivniță era mult mai mare și mai confortabilă, dar toți vecinii știau de ea și, dacă ar fi avut curajul să se aventureze pe podețul putred din apropiere, ar fi putut intra la subsol. Dacă, prin absurd, Poliția Memoriei ar fi percheziționat casa, acela ar fi fost primul loc unde ar fi căutat. Dar micul spațiu de depozitare le scăpase când veniseră să confiște materialele tatei. Dacă aveam de gând să facem pasul acesta, era necesar să găsim un loc cât mai ferit de privirile lumii.
Bătrânul a scris pe o pagină din jurnalul de bord fiecare punct important.
Mai întâi, lista pentru mine. Așadar, trebuia:

1. Să scot din cămăruță toată cărțile și documentele rămase. Fiindcă materialele se refereau la păsări, urma să mă debarasez de ele cu cea mai mare prudență.
2. Să curăț și să dezinfectez locul; igiena nu trebuia trecută cu vederea, de vreme ce nici un doctor nu l‑ar fi putut consulta pe R dacă s‑ar fi îmbolnăvit.
3. Să găsesc un covor care să mascheze ușița: un preș banal, simplu, fără vreun desen complicat, care să bată la ochi.
4. Să pregătesc cele necesare pentru viața de zi de zi: un prelungitor, o veioză, așternuturi, un fierbător, un serviciu de ceai etc.; să evit pe cât posibil să fac noi achiziții – o listă lungă de cumpărături ar bate la ochi.
5. Să găsesc o modalitate să‑l aduc acasă pe R, fără ca nimeni să observe – partea cea mai importantă și mai greu de realizat!


Apoi, lista pentru bătrân, care trebuia:

1. Să monteze un ventilator ca aerul din cameră să nu devină sufocant.
2. Să improvizeze o instalație sanitară minimală, care să‑i asigure lui R necesarul de apă curentă.
3. Să tapeteze camera cu carton ca s‑o izoleze termic și fonic.
4. Să facă o toaletă – un proiect complicat, care trebuia abordat cu maximă discreție.
5. Să se împrietenească cu R; de-acum înainte, singurele persoane cu care va avea contact vom fi doar noi doi.


Am discutat totul în cele mai mici detalii, revizuindu‑ne planul de nenumărate ori. Voiam să fim siguri că nu trecem nimic cu vederea și că pregătim cum se cuvine camera secretă. Am încercat să ne gândim la toate chichițele, la toate posibilele obstacole și ne‑am stors creierii să găsim rezolvare la fiecare în parte: cum să procedăm dacă ne prindeau transportând materialele de construcții; ce să facem în cazul în care câinele vecinilor prindea miros străin; cum să acționăm dacă Poliția Memoriei îl ridica pe R înainte ca proiectul nostru să fie gata. Erau multe de pus la punct…
— Hai să facem o pauză, a zis bătrânul.
A luat ibricul de pe aragaz și a turnat apă fierbinte în ceainic. Pe când ceaiul se infuza, a tăiat tarta cu mere.
— Nu‑ți mai face atâtea griji.
— Zău?
— Lasă‑le în seama mea. O să fie bine, o să vezi.
— Așa‑i, am repetat eu. O să fie bine.
Mi‑a pus în față o felie zdravănă de prăjitură. Încă mă mai credea o fetiță în creștere și, inevitabil, îmi dădea porția cea mai mare. Farfuria era așezată pe un șervet de un alb imaculat.
Fața de masă netedă, bine apretată, avea în mijlocul ei o vază cu o crenguță cu boabe roșii, ruptă din copacii care creșteau din belșug în vârful dealului. 
Ne‑am recitit notițele din jurnalul de bord, ca să ni le întipărim mai bine în minte. Apoi ne‑am debarasat de orice probe incriminatorii. Bătrânul a rupt paginile și le‑a aruncat sobă. Mistuite de flăcări, colile s‑au făcut din ce în ce mai mici, până s‑au transformat în cenușă. Am rămas o vreme tăcuți, cu ochii la foc. Ne așteptau momente grele, dar, spre surprinderea noastră, nu ne pierduserăm stăpânirea de sine. Aerul din cabină era cald și mirosea a prăjitură.





*





Ne‑am apucat de treabă chiar de a doua zi. Am făcut mici grămăjoare din materialele cu cercetările tatălui meu și le‑am ars în incineratorul din grădină ca și cum aș fi vrut să scăpăm de niște reviste vechi de modă. M‑am hotărât să folosesc covorul din sufragerie și am reușit să găsesc prin casă lucrurile de strictă necesitate.
Redecorarea cămăruței s‑a dovedit o sarcină foarte anevoioasă. Se zvonea că toți dulgherii de pe insulă fuseseră recrutați de Poliția Memoriei, care le dăduse indicații să raporteze orice proiect dubios de construcții. Pe de altă parte, ar fi fost bătător la ochi dacă am fi făcut reparațiile pe furiș.
Eram deja cu nervii la pământ când am început să strângem uneltele și materialele. Bătrânul a dat dovadă de o mare ingeniozitate. Și‑a strecurat sub pulover bucăți de țeavă și șipci de lemn, și‑a atârnat de curea săculeți cu cuie, balamale și șuruburi și și‑a burdușit buzunarele cu fel și fel de ustensile. Când, în sfârșit, a ajuns cu ele aici, se vedea că i se luase o piatră de pe inimă. Râdea și se tot întindea să‑și destindă mușchii. Îmi spusese că piesele zornăiseră îngrozitor în timp ce mergea pe bicicletă. De frică, simțise că i se topește oscior cu oscior.
Era mai mare dragul să‑l vezi lucrând – grijuliu, precis, meticulos, și, pe deasupra, rapid. Uneori studia cu atenție schița făcută pe jurnalul de bord, apoi, după ce se lămurea ce avea de făcut, se punea numaidecât pe treabă. A dat o gaură în perete, prin care a trecut o țeavă pe care a racordat‑o la o alta, de sub tavan. A întins un cablu electric pe care l‑a conectat la priză, a tăiat o bucată de placaj pe care a prins‑o bine în cuie. L‑am ajutat cum m‑am priceput, încercând să nu‑i stau în cale.
Ca să acoperim zgomotul făcut, am lăsat să meargă niște discuri cu muzică simfonică. Bătrânul s‑a specializat în manevrarea ciocanului, așteptând să înceapă un pasaj muzical mai furtunos, în care se auzeau toate instrumentele. Știa când și cât de tare să bată și, mai ales, când să se oprească. De cele mai multe ori lucram toată ziua, fără să avem răgazul să ne luăm masa de prânz.
Am încheiat proiectul într‑a patra zi, pe seară. Ne‑am așezat în mijlocul camerei și am privit de jur împrejur. Arăta nesperat de bine. Era curată și primitoare. Făcusem o alegere inspirată cu tapetul bej. De înghesuită, era înghesuită, dar măcar reușiserăm s‑o dotăm cu lucrurile de strictă necesitate. Un pat, o masă, un scaun și, într‑un colț, WC‑ul, ascuns în spatele unui placaj. Se putea trage apa prin țevile conectate la rezervorul de plastic de deasupra toaletei, iar sarcina mea era să‑l umplu în fiecare zi.
Bătrânului i‑a venit ideea să instaleze un sistem simplu prin care să comunicăm cu camera secretă. A montat din birou până în camera secretă un furtun de cauciuc prevăzut la ambele capete cu două pâlnii găsite în bucătărie. Dacă apropiai de gură pâlnia, puteai vorbi ca la un telefon rudimentar, fără să te mai duci în camera secretă. 
Așternuturile proaspăt spălate și păturile erau curate și moi. Masa și scaunele miroseau a lemn nou. Becul, de un portocaliu pal, era suficient cât să lumineze camera. L‑am stins, ne‑am urcat pe scară până la etajul întâi și am tras trapa. Nu era deloc ușor să intri pe ușița îngustă și pătrată. Trebuia să‑ți aduci umerii în față și să te răsucești pe o parte, trăgându‑te în sus cu ambele mâini. Bătrânul mi‑a dat o mână de ajutor, văzând cum mă chinui să intru prin trapă.
Mă gândeam cu groază că un om voinic, ca R, ar putea rămâne blocat, apoi am realizat că, odată intrat, nu va mai avea de ce să părăsească încăperea.
Am închis trapa și am acoperit‑o cu preșul. Am făcut câţiva pași pe covoraș. Nimic nu dădea de bănuit ce se ascundea dedesubt. 





Romanul distopic al lui Yōko Ogawa – povestea unei tinere femei care, luptând să-și continue cariera de scriitoare pe o insulă unde obiectele dispar, ajunge să pună în aplicare un plan nebunesc de salvare a editorului ei, vânat de Poliția Memoriei – a fost o revelație pe mai multe continente prin traducerea în engleză din 2019. Câștigător al American Book Award 2020, finalist la premii prestigioase precum National Book Award 2019 și International Booker Prize 2020, nominalizat la Best Translated Book Award 2020 și World Fantasy Award 2020, s-a aflat vreme îndelungată în topul celor mai bune cărți ale anului 2020. Amazon Studio urmează să-l ecranizeze, cooptându-i în echipă pe Charlie Kaufman, deținător al Oscarului pentru scenariu, și pe regizoarea Reed Morano, cunoscută pentru serialul Povestea Slujitoarei. Până în prezent, Poliția Memoriei a apărut în traducere în 30 de țări.


Încă de la primele rânduri, cititorul este pus în gardă că pe insulă ceva nu este în regulă. Pălărie, panglică, pasăre, trandafir... Rând pe rând, lucrurile încep să dispară. Și, odată dispărute, încetează să mai aibă vreo semnificație în mintea locuitorilor. Ele urmează să fie arse, aruncate în râu sau predate Poliției Memoriei. În scurtă vreme, insula și oamenii de pe ea vor uita complet de existența lor. Însă oricine se încumetă să păstreze un lucru declarat dispărut este în primejdie. În și mai mare pericol este cel care încă își amintește de el, căci Poliția Memoriei veghează din umbră ca nimeni să nu se abată de la legile amneziei colective. Aflând că editorul ei are memoria intactă, o tânără romancieră, încă traumatizată de moartea, cu mulți ani în urmă, a mamei sale, se hotărăște să-l ascundă.

Înscriindu-se între marile distopii, romanul dezvoltă, printre altele, o temă mereu actuală — puterea memoriei și trauma pierderii ei. Poliția Memoriei a apărut în Japonia în 1994, dar trecerea timpului nu a diminuat semnificația mesajului, dimpotrivă, l-a făcut și mai relevant pentru zilele noastre.


„O capodoperă ce poate fi citită ca fabulă, alegorie, avertisment sau revelație, Poliția Memoriei este o carte care ne face să vedem lumea diferit, conștientizând faptul că momentele de înțelegere și de liniște sufletească sunt efemere.  Este un roman politic și plin de umanism, cu idei devoalate subtil, în paginile căruia nu vom găsi promisiuni deșarte, ci plăsmuirea unei viziuni curajoase, construită cu multă răbdare.“

The Guardian





„Una dintre cele mai aclamate voci ale romanului japonez actual, Yōko Ogawa  explorează adevărul, controlul exercitat de stat și autonomia individuală. În parabola sa, invocă teme literare amintind de 1984 de George Orwell, Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, cărora le dă formă și forță proprie.“ 

TIME Magazine





Yoko Ogawa - autoare a "Poliția Memoriei"
Yoko Ogawa




Scriitoarea japoneză Yōko Ogawa s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1994 apare romanul Poliţia Memoriei (Hisoyaka na kesshō; Humanitas Fiction, 2021), a cărui traducere în engleză a câștigat American Book Award 2020, fiind finalistă la National Book Award 2019 și International Booker Prize 2020. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), versiunea engleză fiind finalistă în 2010 la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashii uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Mīna no kōshin (Marșul lui Mīna). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în peste 30 de limbi.


Related Posts

Hey, like this? Why not share it with a buddy?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *