Mă numesc Alexandra Duțescu, sunt CEO și Co-Founder la un start-up bazat în Luxembourg care se ocupă cu consultanță pe Diversity & Inclusion.

Mi-am început cariera încă din primii ani de facultate ca Debt Collection Agent la o companie din SUA. Concentrându-mă pe piața americană, lucram din Bucureșți în tură de noapte de la 9 seara până la 5 dimineața, iar în timpul zilei eram studentă full-time la Universitatea Româno-Americană.

În ultimul an de universitate, am avut ocazia să particip la internship-uri în Japonia (în Okinawa și Toyota City), prin Centrul de Studii Româno-Japoneze. În 2010, la finalul celui de-al doilea internship, m-am mutat în Japonia și am rămas angajată full-time la Toyota Motor Corporation, simultan făcând și Masteratul la Universitatea Româno-Americană.

Fără a intra în prea multe detalii, expertiza mea principală acoperă atât start-up-urile, cât și organizațiile corporatiste, și sunt specializată pe resurse umane, inovare, business transformation, și change management în mai multe industrii, inclusiv finanțe, healthcare, F&B, tehnologie, pentru a numi doar câteva. De-a lungul timpului, am condus echipe din Asia-Pacific, Orientul Mijlociu, Europa și America de Nord.

Cum ai ajuns să studiezi despre Japonia? Ce te-a atras la Japonia și la cultura japoneză?

Începutul legăturii mele cu Japonia mi se pare că respectă toate regulile unui clișeu pentru un otaku. Încă din copilărie descoperisem anime-urile japoneze, însă pe atunci eram mult prea tânăra că să conștientizez ce anume mă atrăgea la acestea. Pasiunea pentru Japonia a început să se aprofundeze, însă, în anii din liceu când devoram orice anime/J-drama pe care le puteam găsi. Dar, abia când am intrat la Universitatea Româno-Americană și am aflat despre CSRJ pot spune că mi s-au deschis porțile către Japonia, lucru pentru care și astăzi sunt foarte recunoscătoare.

În ceea ce privește ce anume m-a atras la Japonia și la cultura japoneză, aceasta este o întrebare la care nici până acum nu am un răspuns exact. Din primul moment în care am aterizat în Japonia și până acum, Japonia a continuat să fie casa mea – nu neapărat fizic vorbind, ci prin tot ceea ce reprezintă Japonia și cultura acesteia (cu bune și cu rele).

Care au fost cele mai mari provocări în ceea ce privește lucrul în cadrul unor mari companii japoneze și cum ai reușit să te impui?

Evident, provocări au fost destule, și dacă ar fi să le enumăr pe cele mai mari probabil acestea ar fi: faptul că atunci când am început să lucrez în Japonia nivelul meu de japoneză era începător (în timp am realizat faptul că a nu fi japonez era ceea ce contribuie mai mult decât limba japoneză în sine, însă), întotdeauna am fost cea mai tânăra persoană din încăpere și, bineînțeles, sunt femeie.

Aceste provocări au fost evidente încă de la primul job în Japonia, unde am început munca în același timp cu un coleg care deși era mai puțin calificat decât mine, acesta avea un salariu de început mai mare decât al meu. Mi s-a explicat atunci foarte clar faptul că această “diferență” (în ziua de azi o numim “discriminare”) financiară este datorată diferenței de vârstă între noi (el fiind cu câțiva ani mai mare decât mine) și faptului că acesta fiind bărbat se încadrează într-un barem de salarizare diferit. Am învățat, însă, să trec peste astfel de impedimente emoționale și să extrag tot ce este mai bun din fiecare oportunitate care mi se oferă. Ulterior, evoluția colegului meu din punct de vedere al carierei nu a fost nici pe departe spectaculoasă. Tot această lecția de viață mi-a arătat că nu toată lumea își dorește o creștere accelerată în carieră și că nu toată lumea este pregătită să depășească impedimentele emoționale și limitările organizaționale de scurtă durată.

Nu știu dacă aceasta este cea mai bună soluție, însă modul în care am reușit să cresc în carieră a fost prin foarte multă muncă. Am înțeles rapid faptul că trebuie să accept diferențele pe care nu le pot schimba (sexul, vârsta, naționalitatea) și că trebuie să găsesc metode prin care să le transform în valoare adăugată. Așa că întotdeauna am avut grijă ca orice efort făcut să fie dublu sau triplu față de oricine altcineva din echipă/companie.

Am învățat să dezvolt relații strânse atât cu colegii cât și cu managerii locali, ceea ce m-a ajutat în facilitarea comunicării și a colaborării, în ciuda diferențelor dintre japonezi și angajații locali din companii/ sucursale/ echipe din străînătate.

Și, de asemenea, am învățat să am răbdare – aici mai esuez din când în când pentru că sunt obișnuită cu un ritm de muncă alert, dar, cum totul trebuie făcut pas cu pas în Japonia, am învățat că reziliența este importantă. În Japonia, mai mult decât în multe alte țări, este important să respecți cultura locală și să urmezi regulile scrise și nescrise, și să ai răbdare cu orice schimbare pe care vrei să o aduci. Ca femeie tânără au fost multe ocazii în care nu am fost luată în serios iar uneori am fost complet dată la o parte, dar răbdarea și perseverența și-au spus cuvântul în final. Astfel, am reușit să ating poziția de director într-o instituție financiară globală încă de la 29 de ani, lucru extreme de rar pentru o străînă în Japonia.

Ce ți-a plăcut cel mai mult în Japonia?

Așa cum am menționat mai sus, îmi este foarte greu să explic ce anume îmi place în Japonia. După un deceniu petrecut în arhipelagul nipon, tot ceea ce ar putea surprinde un străîn nou venit, mie mi se pare foarte normal. De multe ori, nici nu mai remarc diferențele fiind atât de obișnuită cu ele. Având oportunitatea să lucrez în Orientul Mijlociu pentru prima oară anul acesta, pot menționa, însă, lucrurile de care îmi este cel mai dor din Japonia: punctualitatea, respectarea regulilor, curățenia impecabilă, spiritul civic și de echipa (care deși în Japonia poate fi dus la extrem uneori, lipsa acestuia se resimte teribil în afară), și, bineînțeles, MÂNCAREA! (mai ales diversitatea bucătăriei din Japonia)

Cum sunt văzuți românii acolo?

Depinde de generație, aș spune… Generațiile mai în vârstă știu câteva lucruri despre România – fie sunt fani Hagi, Comăneci, Dracula, fie sunt călători entuziaști care au vizitat România acum 20-30 de ani și sunt curioși să afle ce schimbări mai au loc la noi în țară – iar aceștia au o imagine pozitivă despre România. Am rămas foarte plăcut impresionată să întâlnesc mulți japonezi vorbitori de limba română.

Tineretul, însă, este cel care nu știe mai nimic despre România, unii nici măcar nu au auzit vreodată numele țării. A devenit o obișnuință să specific faptul că sunt de origine din Bucureșți, nu din Budapesta. Mereu m-a amuzat lucrul acesta, dar l-am considerat ca o oportunitate perfectă de educație culturală pentru tinerii japonezi pe care i-am cunoscut, iar aceștia chiar sunt interesați de diferențele culturale.

Care îți este cea mai dragă amintire legată de Centru?

Îmi este foarte greu să aleg doar o amintire dragă legată de Centru pentru că am foarte multe, dar mă voi limita la a menționa, pe scurt, una care probabil m-a impresionat foarte mult. Așteptând să întru la o sala de curs, am aflat despre Centru în mod întâmplător când am văzut un pamflet cu o sesiune de ceremonia ceaiului organizată de Centru. Și acum îmi amintesc că s-a oferit un prieten din grupă să mă însoțească, el neavând nicio legătură cu Japonia, însă a făcut efortul de a veni cu mine. La finalul sesiunii am vrut să aflu mai multe detalii despre Centru și despre înscrieri, însă fiind aglomerat am fost tentată să amân și să plec mai departe. Atunci a apărut Șerban în fața mea dintr-o dată și m-a convins să mă înscriu la cursuri. Aparent, după conversația cu Șerban entuziasmul meu pentru oportunitățile oferite de Centru era atât de vizibil, încât prietenul care m-a însoțit parcă ar fi prezis ceva, spunându-mi: “Japonia scrie pe ține!”, and the rest is history!

Deși primul instinct a fost să menționez momente mai importante petrecute la Centru, precum tabăra de vară din România (2009) sau primul Program Cultural în Japonia organizat de CSRJ (2010), etc., mi se pare că gesturile de atenție mai “mărunte” sunt cele care definesc atmosfera de la Centru și cele care au impact pe termen lung, acestea putând influența viitorul participanților/studenților. Fără acea întâlnire cu Șerban la finalul ceremoniei ceaiului, este foarte posibil ca eu să fi ales o altă direcție decât cea de până acum. Așadar, mi se pare important să apreciem ca atare și aceste momente “mărunte” dar esențiale.

O urare, la final, pentru aniversare.

În primul rând, aș dori să felicit toți angajații și voluntarii, actuali și foști, pentru toate realizările superbe. Dedicația lor este cea care ne-a oferit mie și multor altora oportunități la care nici nu ne gândeam și fără de care nu am fi, probabil, nici unul acolo unde suntem acum.

Singura urare pe care aș dori să v-o transmit este aceea de a continua să creșteți!

Mult success în continuare tuturor!!