Ritmul vioi din Hana-matsuri („Sărbătoarea Florilor”), ce se desfăşoară pe data de 26 noiembrie în Ashikome, Tōei-chō, prefectura Aichi, mi-a lăsat impresia că-i atrage pe spectatori într-un fel de transă. Evenimentul a fost întotdeauna considerat cea mai mare distracţie, fără să se întrerupă nici măcar în timpul războiului, când organizatorii au camuflat geamurile cu rogojini şi s-au amuzat în continuare nestingheriţi.
Nucleul îl constituie dansurile sacre kagura, motiv pentru care sărbătoarea se mai numeşte Okumikawa-kagura („Dansul sacru kagura din Okumikawa”). Ritualurile religioase, arta şi distracţia se împletesc aici în modul cel mai firesc posibil.
Dansurile cu măşti şi fără măşti au efect de rugăciuni pentru recoltă bogată, pentru pacea şi securitatea comunităţii, pentru sănătatea locuitorilor săi. Kami şi oameni intră în strânsă comuniune, lăsându-se ademeniţi de sunetul diafan al fluierului şi de bătăile aspre ale tobei. Prezenţa zeităţilor este marcată prin cupolele viu colorate(una mare, în centru, şi altele mai mici, donate de enoriaşii în familiile cărora s-au născut copii în anul respectiv sau de aceia care s-au mutat la casă nouă), iar pentru transmiterea rugăminţilor, oamenii apelează la ritualuri aparte.
Un farmec extraordinar au dansurile demonilor care distrează atât zeităţile, cât şi publicul. Unii specialişti consideră demonii ca fiind ţapi ispăşitori ce adună toate impurităţile şi păcatele întâlnite în cale, pe când alţii spun că sunt zeităţi montane locale, provenite din spirite ancestrale şi zeităţi terestre cu nume divine. Indiferent de obârşia lor şi de modul în care se manifestă, Hana-matsuri are o importanţă deosebită pentru reînnoirea forţelor vitale ale comunităţii în anotimpul friguros.
La originea sărbătorii se află yudate-kagura, ritualul purificării cu apă clocotită, care deschide şi închide sărbătoarea, subliniind importanţa a două dintre cele cinci elemente esenţiale ale universului: apa şi focul. Rolul purificator al apei clocotite este sporit şi de faptul că apa a fost adusă de la cascadă, unde se desfăşoară de asemenea o mulţime de ritualuri de purificare şi ofrande în cinstea zeităţilor.
Dintre cele patruzeci de dansuri, care durează peste douăzeci de ore, mă voi opri doar asupra câtorva.
Jigatame semnifică revitalizarea forţei Pământului şi este executat în dorinţa de a alunga forţele malefice şi de a trezi spiritele divine adormite.
Hana-no-mai aduce pe scena improvizată din faţa cazanului cu apă clocotită copii îmbrăcaţi în costume tradiţionale locale de culoare roşie, cu bentiţe roşii pe cap şi ţinând în mâini clopoţei, evantaie şi/sau ciubăraşe. Şi aici, ca şi la multe alte sărbători, datorită inocenţei incontestabile, ei sunt socotiţi cei mai potriviţi mesageri ai zeităţilor. Însuşi faptul că sunt purtaţi pe umerii adulţilor până în dreptul cazanului, pentru a nu intra în contact cu impurităţile din jur, atestă importanţa ce li se acordă. Ca să nu mai vorbesc de însemnătatea ritului de iniţiere, prezent de altfel la toate sărbătorile populare japoneze!
Demonul din dansul Yama-mi-oni („Demonul care iscodeşte muntele”) şi cel din Yama-wari-oni („Demonul care despică muntele”) au un aspect înspăimântător, rolul lor fiind acela de a „tăia muntele” cu ajutorul topoarelor pe care le poartă cu ei. Este vorba, de fapt, de cazanul cu apă clocotită, considerat centrul activităţilor divine, care trebuie purificat minuţios. Pe parcursul acestor dansuri, spectatorii se alătură demonilor, iar atmosfera devine de-a dreptul incendiară pe ritmul lor alert, părând că se încalcă nişte tabuuri. A fost prima mea impresie, ştiind că japonezii nu se manifestă astfel în public.
Pe parcursul sărbătorii mi-am dat seama că era vorba de o descătuşare a energiilor acumulate într-un an de zile, convingere întărită apoi şi de faptul că asemenea violări ritualice se petreceau numai noaptea, momentul cel mai propice unor manifestări nonconformiste şi, după cum voi arăta mai târziu, chiar licenţioase.
Când apare Sakaki-oni („Demonul cu crenguţă de copac sacru sakaki”), se lasă o linişte mormântală, deoarece este considerat cea mai importantă zeitate a sărbătorii, fiind aducător de recoltă bogată, sănătate şi prosperitate. El are şi rolul de a purifica locul cu paşii lui uriaşi şi cu ajutorul toporului pe care-l flutură în toate direcţiile.
O altă particularitate a sărbătorii Hana-matsuri o constituie prezenţa lui Meshinuri („Cel care unge cu terci de orez”) şi Okame, precum şi a lui Misonuri („Cel care unge cu pastă de soia miso”) şi Okame. Ei se reped la spectatori să-i mânjească, nesinchisindu-se de nimeni şi de nimic. Lumea se preface că-i evită, dar ştiu cu toţii că e vorba de contagiune magică şi că aceasta înseamnă viaţă sănătoasă şi prosperă. Dansul exprimă ideea fertilităţii şi a recoltei bogate. Gesturile comice şi râsul sunt şi ele elemente importante care fortifică energia participanţilor. Celor doi li se alătură în scurt timp două sau mai multe Okame, femei grase cu chip de prostănace (de fapt sunt bărbaţi în travesti), care flirtează cu spectatorii. Comportamentul indecent se leagă de credinţe străvechi conform cărora noaptea e percepută ca un tărâm al misteriosului şi supranaturalului, când gesturile licenţioase sunt permise fără să fie sancţionate. În plus, şi aici este vorba de simbolistica procreării. Chiar dacă asemenea gesturi şi-au pierdut semnificaţia originară, ele capătă prin executare un nou profil spiritual, subliniind un anume tip de relaţie între membrii comunităţii. Dimensiunea culturală are o importanţă covârşitoare, pe când ritualul este considerat indispensabil vieţii unei comunităţi tradiţionale. Fără el, oamenii ar uita să se bucure de un eveniment şi nu ar mai şti ce înseamnă o existenţă plină de noimă.
Spre dimineaţă se reaprinde focul în cazan. Patru tineri dansatori, cu mănunchiuri din pai de orez în mâini, care timp de o oră încântă publicul cu mişcările lor lente şi elegante ce devin din ce în ce mai sprintene pe măsură ce se apropie de punctul culminant, se reped brusc la spectatori şi-i stropesc cu paiele înmuiate în cazanul cu apă clocotită. Toţi ţipă şi fug din calea picăturilor fierbinţi, însă nu înainte de a se încredinţa că şi-au luat porţia de magie prin atingere. Locul musteşte de apă fierbinte, dar spectatorii sunt convinşi că ritualul le asigură sănătatea pentru viitorul an, iar comunitatea lor va fi ferită de rele.
Asa-oni („Demonul dimineţii”) atacă inima cupolelor ca să-i facă pe spectatori să se lupte pentru „fagurii de miere”, adică pentru acele confetti ce reprezintă „seminţele universului” şi pentru monedele ascunse acolo – simboluri ale răsplăţii divine.
Tradiţia este şi aici supusă reinterpretării perpetue. De fapt, tocmai potenţialul de adaptabilitate la trăirile prezente îi explică dăinuirea în timp. Şi atunci, cum să fie ignorată?
După ce zeităţile din cupole au fost distrate, ele sunt trimise înapoi în lumea lor, prin ritual. Mai întâi se desfac toate ornamentele legate de cupole; apoi, acestea se lasă peste cazan pentru a le arăta zeităţilor că a sosit momentul să se întoarcă la sălaşul permanent. Enoriaşii coboară de pe o etajeră carul alegoric cu spiritul Zeului local, înconjurând cazanul de trei ori şi intonând imnuri sacre, în semn de salut adresat zeităţilor care pleacă.
La ritualul final de ofrande aduse zeităţii locale a mai rămas foarte puţină lume, confirmând încă o dată supoziţia că japonezul îşi trăieşte tradiţia pentru a se încărca spiritual şi nu neapărat religios, pentru că el nu este oricum religios în sensul în care sunt alte popoare.
Scrisoare către Japonia
Editura Enciclopedică 2011
p. 84-90
Fotografii: Angela Hondru©