Veşmântul de nestemate al jurnalului de ambasador
de Angela Hondru

În toată activitatea arborescentă a Excelenţei Sale Radu Şerban, fost ambasador al României la Tokyo în perioada 14 martie 2012 – 14 august 2016, se surprinde invariabil întipărirea lucrului bine alcătuit, aşa cum numai conjugarea talentului cu conştiinţa riguroasă îl poate aduce la lumină. În orice rând al său, în orice expresie bine cugetată, se oglindeşte integral acel ansamblu de frumuseţe, de demnitate, de elegantă acurateţe. Este un exeget atent, avertizat şi ager, dotat cu un stil de o supleţe şi de o bogăţie rar întâlnite.

            Înzestrat cu o riguroasă disciplină a gândului, cu un simţ sigur al valorilor, Radu Şerban este, în plus, stăpân pe o vastă informaţie. Şi e firesc să fie aşa. Absolvent al Facultăţii de Relaţii Internaţionale din cadrul ASE, doctor în economie, cu un bagaj uriaş de cărţi de autor în domeniul economiei dar şi asupra confruntărilor şi situaţiei politice complicate, cu o experienţă bogată dobândită în cei aproape douăzeci de ani petrecuţi la Bruxelles, la Londra sau la Stockholm, Radu Şerban se numără printre puţinii diplomaţi care îşi îngăduie o recompunere atât de limpede, prin jurnal, a personalităţii sale creatoare (voi poposi mai târziu, în câteva rânduri, şi asupra harului său de poet!) şi a etapelor prin care a trecut. Ca să poţi cuprinde totul, ar trebui să ai glasul, inima şi spiritul său, sensibilitatea lui ascuţită – acest al şaselea sau chiar al şaptelea simţ împletit din dragoste şi ardere continuă. Ţi-ar trebui vasta sa cultură, cinstea, gingăşia inimii şi felul lui de a se exprima: precis, extrem de nuanţat, suplu, modest, stăruitor însă delicat, scânteietor.

            Stricteţea cu care trebuie să i se fi imprimat totul, în minte şi în suflet, zi cu zi, zi după zi timp de patru ani şi cinci luni, ca să ne ofere atâta coerenţă a evenimentelor şi întâmplărilor îşi spune cuvântul! Astfel, amintirea (chiar dacă a avut suportul unor notiţe mai mult sau mai puţin fugare), care vehiculează între trecut şi prezent, nu e o simplă constatare învăluită în ceaţa trecutului, ci un element activ, creator, ce însufleţeşte minunata lucrare Staţia Tokyo (care ar fi meritat totuşi un titlu mai cald, mai potrivit sensibilităţii autorului!). Cufundat adesea în propriile-i reflecţii, jurnalul de ambasador trădează ecoul bucuriilor şi mâhnirilor proprii, dar cine îl citeşte rând cu rând şi nu printre rânduri, va pricepe uşor că ES Radu Şerban a făcut tot posibilul (şi uneori mi s-a părut chiar imposibilul!) pentru urnirea Magistralei 6 – metroul Bucureşti-Otopeni, beneficiind de un credit preferenţial din partea Japoniei de 340 milioane de euro. Însă a câştigat, din păcate, inerţia celor (i)responsabili de realizarea proiectului! Ca și în alte situații! „Ca o reflexie a ciocnirii civilizaţiilor, mentalităţile noastre de afaceri se ciocneau, risipind treptat ideile nipone cu bătaie prea lungă pentru sistemul economic românesc, rătăcit în meandrele cotidianului.”

În jurnal, căutarea unei expresii simple, directe a experienţei deplin conştiente este intensă; o căutare care refuză orice compromis faţă de ceea ce este aproximativ şi aceasta în interesul întregului adevăr, chiar dacă e neplăcut uneori. Dar o zice frumos! Atitudinea şi cutezanţa spiritului asigură scrisului său acea distincţie vibrantă a lucrurilor care bat spre adevăr.

            Rolul pe care îl joacă originalitatea stilului său ţine de aceeaşi preocupare de a sesiza realitatea, nu neapărat exterioară (pe care o înnobilează prin condeiul său cu frumuseţi ce trec dincolo de frământarea intimă a cuvântului), ci mai ales realitatea interioară, în autenticitatea sa profundă, dincolo de ecranul cuvintelor şi conceptelor împietrite care se interpun între ea şi noi.

Jurnalul dezvăluie şi o altă latură semnificativă a talentului său: capacitatea de a creiona din câteva trăsături un personaj, o psihologie, cu o mână sigură şi atentă, cu o infinitate de nuanţe, care aparţin însăşi vieţii.

            Jurnalul este o dezmierdare dulce, liniştitoare (în cea mai mare parte), inteligentă şi pură, şi totodată inflexiunea unei autentice voci umane care vorbeşte oamenilor, despre oameni. Nu are cum să fie altfel atâta vreme cât numeroasele contacte cu oficialii japonezi (începând cu Maiestatea Sa Împăratul Japoniei!), cu oameni de cultură remarcabili, cu reprezentanţi de seamă ai unor mari companii, constituie cea mai mare parte a acestui volum.

            Ceea ce m-a frapat în repetate rânduri este faptul că personajele (japoneze) stau unele faţă de altele într-un raport de distanţă. Acest spaţiu în jurul lor îngăduie autorului să le dea târcoale şi, astfel rotindu-se, să descopere necontenit noi laturi ale lor. Ele ne surprind de multe ori printr-o dublă schimbare: evoluţia în timp şi descoperirea de către narator a noi faţete ale personalităţii lor. Impresiile par să se grupeze singure, dând o configuraţie rotunjită. Pesemne mai şi greşeşte, dar greşeala este omenească! Mie mi se pare un joc intelectual de mare rafinament, în măsură să dea numeroase indicaţii şi sugestii.

            Şi revin. Cu toate că laitmotivul jurnalui este unul economic – construirea Magistralei M 6 –, care ar trebui să devină un ţel bine definit şi toate eforturile îndreptate spre realizarea lui, firul se tot rupe şi dispare în negura vremii. De cele mai multe ori tonalitatea lirică, emoţională îi ia locul şi ea este socotită a fi mai potrivită pentru a capta inima cititorului, pentru a-l înflăcăra. Şi asta pentru că autorul arde el însuşi. Dăruindu-se din plin activităţii pe care o desfăşoară, încălzeşte şi sufletele omeneşti care vin în contact cu rândurile sale. Jurnalul este sursă inepuizabilă de emoţii, descoperiri, de reverii, de cunoaştere.

            Cât despre perlele culturale din cele două culturi care-i atrag atenţia autorului de jurnal, am să mă opresc doar la câte una din fiecare cultură. Ele sunt cu zecile şi nu-mi permite spaţiul nici măcar să le amintesc.

            Unul este Brâncuşi, om al esenţelor, care trăieşte în Japonia prin lucrările sale. „Pe siajul geniului brâncuşian, impresionează lista celor 14 opere de pe teritoriul nipon semnate de el, o prezenţă atât de vie, încât pare neverosimil ca artistul să nu fi vizitat niciodată arhipelagul.” În urma peregrinărilor pe la muzeele din Japonia, posesoare de opere ale părintelui sculpturii moderne, Radu Şerban îi dedică şi un simpozion demn de toată lauda. Şi asta pentru că a simţit nevoia lăuntrică a spiritului de a respira în aerul mare al lumii, dorinţa de confruntare demnă a valorilor poporului nostru cu acelea ale altor popoare, de definire nobilă a esenţei noastre sufleteşti, vibrante, paşnice, cu disponibilităţi nelimitate de exprimare a unor nestemate spirituale insondabile. Substanţa şi densitatea de gândire a operei lui Brâncuşi, forţa impulsului pe care-l dă către frumos, către cultură şi universalitate sunt copleşitoare şi îi vor perpetua fiinţa în eternitate.

            Printre perlele japoneze se distinge, aș zice, înainte de toate, Fuji, Muntele Sfânt, intrat în patrimoniul mondial intangibil al UNESCO. Nici nu s-ar fi putut altfel! L-au clasat în „patrimoniul cultural şi nu cel natural, tocmai pentru că a inspirat artişti şi poeţi şi a constituit un punct de pelerinaj de-a lungul secolelor. (…) Stau mărturie operele marilor artişti: Fuji-san a rămas un miraj, cu forţa magnetică a marilor minuni naturale.”

            Radu Şerban a izbutit să-l escaladeze! „Când ajung pe culme, mulţi susţin că au cucerit muntele. Cazul meu s-a petrecut în oglindă: ajuns pe culme, m-am simţit cucerit definitiv de Fuji-san. Acolo sus, profanul aer se rarefiase şi, prin magia împlinirii, devenise sacru, primenindu-mi sufletul şi marcându-l pentru totdeauna.” Ideea de a-i fi dedicat un volum separat, în ediţie trilingvă, este mai mult decât lăudabilă. Nu cred că există în lume şi alte (sau multe) asemenea volume!

            Stilist de primă mână, îndrăgostit fără rezerve de natură, Radu Şerban a presărat jurnalul cu minunate descrieri de natură realizate cu mare fineţe şi un bogat colorit. Nici nu ştiu asupra căreia să mă opresc! Ba da! Am să încerc Hida Takayama. După aristocraticul drum cu shinkansen-ul, „legănatul trenului de munte ce se strecura alene printre stânci ca o mocăniţă şi pe viaducte fără balustradă, pe lângă cascade dureros de frumoase, sau crunte versante montane drapate cu cireşi sălbatici înfloriţi, într-o virgină generozitate de culori şi nuanţe, m-a dus în gara de provincie cu aer de Predeal. (…) Trepidantul festival de primăvară dedicat florii de cireş atrăgea an de an peste 10.000 de turişti străini, clasându-se drept al treilea festival pe ţară. (…) Dincolo de policromia şi polifonia spectacolului, de armonia aleilor de cireşi ce-şi vânturau petalele în râu şi peluze, cu mătăsoasa lor muzicalitate, m-a vrăjit armonia umană şi spiritul de comunitate. Un fior de bucurie calmă, controlată, se propaga în mulţime, rezonând cu ritmul carelor alegorice. Departe de ritmul trepidant al horelor noastre sau de tonul acut al chiuiturilor de nuntă, veselia temperată alimenta ca un combustibil invizibil întregul festival, arzând mocnit ca seul într-o lampă antică.”

            În natură, trăieşti lângă Radu Şerban farmecul perpetuei descoperiri a frumosului, iar ataşamentul său faţă de tradiţie înseamnă moştenire şi îmbogăţire, nu risipă.

            Nu pot trece peste faptul că autorul jurnalului ascultă şi de legea simplă a unei alte realităţi interioare care îl guvernează – aceea a pornirii poetice, mai exact spus a ataşamentului său faţă de haiku. Ne farmecă o anumită candoare avizată pe care ştie să şi-o respecte, o disponibilitate întotdeauna fermecătoare şi aşa de contrastantă pentru un spirit (de multe ori) critic ca al său şi pentru rigorile impuse de haiku, ambele dezvăluind prospeţimea unei firi poetice. Haiku-ul lui Radu Şerban este personal, viu şi trăit, încărcat de toată autenticitatea momentului şi ocaziei din care a ţâşnit. Autorul însuşi mărturiseşte: „Haiku ne aduce cu picioarele pe pământul prea adesea ignorat, care îşi dezveleşte mirificul în secvenţe efemere, nepereche în timp şi spaţiu, reverberând în clipe unice de emoţie uneori austeră şi misterioasă, alteori melancolică, sau dimpotrivă intensă, dar întotdeauna elegantă şi naturală. Haiku pune faţă în faţă efemerul cu eternitatea, atemporalul cu clipa prezentă, sau nimicul cu universalitatea. Haiku împreunează inteligenţa cu frumuseţea, omul cu natura, într-un nesfârşit patos al fiinţelor şi lucrurilor, ca o împletitură de mărţişor. Între mine şi nimeni, haiku gravează o lume.”

            Demnă de remarcat este prezenţa lui Radu Șerban în Societatea Română de Haiku și în British Haiku Society. Este el însuşi autorul a peste două mii de haiku-uri, iar interesul deosebit pe care-l manifestă față de această nestemată a culturii se desprinde lesne și în site-urile haikupedia.org și thehaikufoundation.org.

            În afara haiku-urilor cu care este presărat jurnalul de ambasador, Radu Şerban dedică un capitol întreg (Anexa 3) acestui tip de poezie pe firmamentul literaturii române. Este un fel de mic curs despre poemul scurt şi istoria sa, neuitând să-l alăture doinei româneşti: „Importante paralele fundamentale între ele creează un mirific spaţiu comun, confirmând rezonanţa în sufletele şi minţile celor două naţiuni, română şi japoneză, a monumentalităţii naturii şi peisajelor lor, cu cele patru anotimpuri distincte şi o abundenţă policromă de plante şi flori frumoase prin câmpii, dealuri şi munţi, cu spectaculoasele înfăţişări unice ale mărilor şi pleoapelor albastre ale bolţii celeste alsături de o transcedentală armonie între fiinţa umană şi mediu.”

            Anii de diplomaţie i-au întărit disciplina remarcabilă dobândită prin educaţia aleasă, l-au dotat cu putinţa experienţelor şi observaţiilor, întâlnite la puţini oameni, la puţini şlefuitori de lumini tăinuite. Deşi a plecat de la Staţia Tokyo, Radu Şerban a cuprins tonurile primordiale, majore, a rezumat activitatea de diplomat cu originalitate rar întâlnită și ne-a încântat sufletele cu sensibilitatea sa. Plin de farmec, de o concepţie conştient aleasă şi consecvent urmată, jurnalul de ambasador se citeşte cu voluptate şi se aşază mândru în rafturile bibliotecii noastre.